Motto: “Small steps every lead to massive results down the road!”

Acum 3-4 săptămîni, în timp ce citeam “Born to Run”, inspirația divină mi-a adus la picioare o întrebare genială: “Oare știu să alerg încet ?” Cât se poate de natural, a venit și următoarea: “Dar oare eu știu să alerg?” Bune întrebări după 15 săptămâni de pregătire !

Mânat de curiozitate și dorința de a satisface setea de cunoaștere, deschid YouTube. Video după video, oamenii ăștia mai înțelepți decât mine îmi spuneau că tot ce fac în timpul alergării este… greșit. Wow! Nici o problemă. Vom corecta asta începând de MÂINE.

În timpul alergării de marți, m-am avântat într-un nou stil de alergare. Unul corect, credeam eu. Ce se poate întâmpla ? Spatele drept, ușor înclinat înainte, picioarele bobinează, ca pe bicicletă, cu genunchii exemplar ridicați. Cât de greu poate fi ? Miercuri n-am mai putut umbla din cauza febrei musculare. Ambiția nu s-a oprit acolo. Am continuat cu încăpățânarea unui copil care tocmai a început să învețe să umble: “Nu mă ții tu mult în fund, gravitație !”

Se apropia, cu pași repezi, primul long run-ul de duminică și am considerat că e momentul oportun ca să-mi încerc noul stil de alergare. Bineînțeles că temele au fost foarte bine făcute: research intens, m-am filmat “slow motion” ca să-mi analizez greșelile (învățasem din alte filmulețe cum se analizează) și eram conștient de fiecare pas făcut. Am început optimist, răbdător. După o oră, și-a făcut apariția o durere nouă la genunchiul drept. “Suntem maratoniști. De când ne oprește pe noi o durere minoră ? We love and embrace pain. E parte din noi…” Am continuat. După două ore, am decis să mă opresc. Durerea s-a accentuat și nu am vrut să risc o accidentare gravă. După oprire a venit și surpriza: puterea mea de deplasare a fost aproape de zero, iar durerea a fost cea mai mare pe care am simțit-o de când am pornit pe acest drum. Long story short, am ajuns la urgențe, sindrom iliotibial, recomandare de repaus total. Mi-am făcut un cadou frumos cu 3-4 saptamani înainte de marele eveniment care urma să-mi încununeze cu succes “Drumul”. Cred cu tărie că cea mai bună unealtă pe care o are omul la dispoziție este “adaptabilitatea”. Așa că am început cu pași mici. Mi-am îngrijit genunchiul în fiecare zi: antiinflamator local și comprese cu gheață de două ori pe zi. Exercițiile ușoare de stretching mi-au fost cel mai bun prieten în prima săptămână. Am început să alerg din nou ușor și cu fiecare pas începeam să-mi recapăt încrederea. Mi-am adus aminte de ce fac asta: îmi place.

Am prins un virus mult mai puternic decât cel care ne-a oprit sa fim împreună pe 5 aprilie. Un virus care trezește în om nebunia de a alerga “spre” și “de” nimic. Micile victorii au fost delicioase. Am reușit să trec de jumătate de oră. Am reușit să trec de o oră. De două ore. Fuck it! Saptamana viitoare alergăm 5!

Povestea

E ora 23:30, 4 aprilie. Nu am somn. Încep să simt ghearele reci ale “Vocii” care îmi urcă încet- încet pe spate și mă bat ușor pe umăr: “Am ceva să îți spun…”

“Unde o să alergi mâine? Vei avea tot timpul frica de amendă în spate…”

“Vrei sa bați drumurile din cartier? Pentru ce? Nu vezi în ce stare fizică ești? O accidentare serioasă. Asta îți lipsește acum?”

“Asta vrei să fie prima ta experiență? Printre betoane? Cu poliția suflându-ți în ceafă?”

Zâmbesc. Conștientizez că e doar o parte din mine. Îmi iau cartea în mână (11/22/63 – Stephen King) și continui să citesc. Poate, poate iși aduce aminte și de mine legendarul Ene,despre  care se zvonește că aduce ceva pe la gene. “Dirty fuckin’ lies!” Se face 00:00, 00:30, 01:30, 02:00. Decid să las cartea din mână și să-mi afund capul, în pernă, spre căutarea viselor.

Mă trezesc pe la 06:00, făra ceas, mort de oboseală. Am decis să mă mai pun o tură. “Chiar dacă încep mai târziu, pot tolera mai ușor căldura decât un somn neîmplinit. Doar am bătut destule poteci prin Spania, sub privirile nonșalante ale unui soare ucigător.”

Mă trezesc din nou pe la 09:00. Yikes! După ce picioarele mi-au atins podeaua, am mai stat preț de câteva minute pe marginea patului. “Better late than never!” Micul dejun a fost unul exemplar și consistent: fulgi de ovăz cu lapte de migdale, unt de alune de padure, banană, cătină și afine. Iaurtul a fost “condimentat” cu o linguriță de chia, una de tărâțe, una de semințe de in și piesa de rezistență: 2 lingurițe de semințe de cânepă. Am apăsat cu sete butonul espressorului, iar după un huruit tipic, o aromă coborâtă din rândul zeilor a inundat încăperea. Le-am dat onoarea câtorva raze de soare să-mi mângâie obrazul, în timp ce savuram licoarea zmeilor. Mi-am permis să-mi alung gândurile spre toate scenariile posibile, cu încrederea că se vor întoarce cu toate informațiile de care aveam nevoie. O dată cu ultima gură, am ajuns și la forma unui plan de care am fost mulțumit. “Cum mă îmbrac? Când iau gel? Cum mă hidratez? Când mănânc banană? Când mănânc ceva sărat? Când iau magneziu? Pe unde alerg ?” Totul a fost gândit și analizat în cel mai mic detaliu.

Inspir adânc. Ies pe ușă. “Să începem !”Zâmbitor, pornesc la drum optimist. Planul era făcut. Am început cu un stretching temeinic, urma o alergare ușoară și după, speciale. După 8 minute minunate de alergare, ce să vezi? Începe sa mă doară genunchiul drept. “Magnific! Hai că nu mai avem decât vreo 5 ore.” După 10 minute, am acceptat realitatea. Provocarea psihică va fi mult mai mare decât cea fizică astăzi: “Ne așteaptă un drum lung împreună, prietene!”.

Pe tot parcursul cursei, punctul meu de referință a fost timpul. Ritmul a fost irelevant. A zburat pe geam “kicking and screaming” după primele minute.

După ce am împlinit frumoasa distanță de “o oră” a venit și timpul primului gel. “Wow… încă nu a cedat genunchiul…” La 2 ore am luat magneziu și o banană. A fost perfect calculat momentul pentru că simțeam un iz de foame. La 2 ore și jumătate am mai luat un gel. De aici a început greul. Genunchii erau din ce în ce mai încăpățânați. “Dacă reușesc să alerg un semimaraton azi, mă declar mulțumit.”

În momentul în care am atins 21,5 km, picioarele au decis că nu vor să mai asculte. “Vocea” începea să-mi facă o lista frumoasă cu toate motivele de pe lume ca să mă opresc. Misiunea mea devenea din ce în ce mai clară: trebuia să-mi conving piciorul stâng să meargă înaintea dreptului. După ? Al naibii de drept că și el trebuia convins! În momentul acela am decis că voi rămâne pentru restul cursei pe un traseu cu cele mai puține variabile și cât mai predictibil, ca să-mi pot concentra toata atenția spre unica direcție posibilă: ÎNAINTE.

Am vrut sa reduc “colapsul” dintre geluri și am decis să iau la fiecare oră, nu la o oră și jumătate, așa cum mi-am propus inițial. “Hai ca poți! Stângul! Dreptul! Stângul! Mai avem încă o jumătate de oră până mai mâncăm o banană și luăm următorul magneziu!” Micile “cadouri” pe care mi le făceam la fiecare jumătate de oră îmi țineau spiritul activ. N-am mai urmărit de mult “borna kilometrică”. “Hmmm… ce-ar fi sa aruncăm o privire ca sa vedem pe unde suntem?” Îmi scot telefonul. Era fix la 30.0 KM. După cateva minute, a început să-și arate colții: “Bună, Cristian! După cum ai auzit, nu ai cum să treci pe aici fără să mă cunoști. Cel mai popular nume al meu este “Zidul”!”

M-am pregătit cum am putut mai bine pentru momentul acesta: mic dejun consistent, hidratare constantă și suficientă, geluri la momentul potrivit, magneziu, banana, grisine cu sare (Atitudinea mea a fost una relaxată, zâmbitoare pe tot parcursul cursei). Aș vrea să vă spun că “de aici a început greul” dar mi-am repetat asta de atatea ori ieri, încât n-aș putea numi exact momentul de unde a început GREUL.

La km 32 deja “am ajuns” la ai mei la țară. Îmi imaginam cum îi salut în timp ce treceam pe lângă poarta lor, iar ei mă încurajau. “Mai merg încă 10 km? Îi facem și dacă ne târâm”. Fiecare pas “alergat” înseamna unul mai puțin umblat. Victorie după victorie!

Au mai ramas 8 km…6 km…5 km…“Doamne, chiar o sa reușesc!”3 km…1 km…“Hmmm oare sa mă opresc la 42?” 200m…“Hai că mai facem câțiva pași. Nu putem să dezamăgim uralele fanilor!” “Mai facem unul?” Multumesc Doru! Tot ce ne-ai învățat am aplicat ca la carte: tot ce a ținut de mine a fost calculat și pus in practică, am adaptat planul, bine gândit, în funcție de nevoile momentului deciziile au fost numeroase și la momente cheie pe tot parcursul cursei. Mintea mi-a fost limpede de la primul minut până la ultima scară urcată în casă.

Alergare Primul Maraton – Cristi – ritm, timp

”Ne așteaptă un drum lung împreună, prietene!”