Motto: “I don’t know how my story will end, but nowhere in my text will it ever read… “I gave up.”

Cu 3 săptămâni înainte de maraton, la ultimii 3 km din long run, durerile de la glezna stângă și de la genunchiul drept au inceput să devină insuportabile. Cu dinții încleștați am reușit sa termin cei 36 de km.

Azi, 5 aprilie, cu glezniera la piciorul stâng și genunchiera la piciorul drept, cu nodurile duble pregătite, ies increzător pe ușa camerei, cu zâmbetul pe buze. Azi e ziua!

Fac o încălzire bună, mă uit la ceas, ora 8:40… bun, mai am timp să fug repede până la baie, cobor de la baie, ora 8:51… nu mai aștept până la 9, e frig, o sa îmi pierd incălzirea, număr în gând și imi imaginez o mulțime de zeci de oameni care numără deodată cu mine: 3, 2, 1, START! Și într-un pas pornim cu toții. Nu știu exact când din toată acea mulțime cu care am numărat împreună ultimele secunde înainte de start am rămas doar eu, dar știu ca după 1 km m-am trezit singur, cu pieptul înainte, cu un pace puțin peste 5min/km, zâmbetul larg pe buze, de neînvins. În ciuda antrenamentelor ratate sau facute pe jumatate din ultimele 3 săptămâni, eram în formă. Cu un pace cu 20 de secunde mai rapid decat 5:28min/km care imi era goal-ul pentru care mă antrenasem atâta timp, zburdam înainte, mă imaginam cum victorios termin cei 42 de km în aplauzele prietenilor. Aveam la mine 2 sticle de apă de 250 de ml, 3 pastile de dextroză și 3 geluri. Eram pregătit pentru orice.

M-am încăpățânat să nu beau apă, decât câte o gură la fiecare 5-6 km, geluri să încep să iau numai după km 15, iar în ceea ce privește dextroza, nici nu m-am gâdit să o consum. Ba chiar undeva pe la km 2,5 am scăpat una din pastilele de dextroză în mijlocul trotuarului. Nici nu m-am uitat după ea. În primii 10 km m-am oprit de mai multe ori din alergat pentru că mă jena ba genunchiera, ba glezniera, am început sa mă enervez, dar am încercat să mă calmez pentru ca știam dinainte că în această cursă lucrurile vor înceape să mă enerveze la un moment dat. Totuși cred ca incepuseră cam repede. La km 21 deja consumasem jumătate din ce aveam la mine, mă gandeam că e ok, că mai am incă pe atât. Și de alergat și provizii. În sinea mea știam ca nu e chiar așa. Pe la km 33, când am trecut pe lângă cămin, am văzut cum unul din colegii mei, să îl numim Adevărat, iese pe geam, începe să aplaude și strigă “Hai, Radu!” Tot ce am putut să îi răspund a fost “Coboară în 15 minute și adu cu tine o sticlă mare de apă!” Eram cu gândul la apă, abia așteptam să ajung înapoi  în campus, dar a durat mai mult de 15 minute… pe la km 36 mi s-a blocat complet genunchiul drept, nu mai puteam să îl îndoi deloc. Am început să îmi târăsc piciorul după mine, am mers așa câțiva zeci de metri, iar când a văzut ca nu renunț, a renunțat el și a început încet, încet să se îndoaie. Și fără să îmi dau seama, am început să alerg ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

După ce am mai făcut o tură și m-am întors în campus, Adevărat (colegul meu) mă aștepta în fața căminului pe o bancă cu o sticlă de apă de 2 l plină cam pe sfert. Nici nu am apucat să alerg 400 de metri și deja apa era gata. Din acel moment și până la finalul cursei a fost o luptă continuă cu mintea care îmi spune să renunț, îmi spune că am făcut cât am putut și că o să alerg maratonul data viitoare.  O luptă cu picioarele care nu mai voiau să se ridice, cu dezamăgirea că deja ar fi trebuit să termin… cu zidul de care m-am izbit și pe care îl aveam de împins până la final.

Kilometrul 41, gata, nu mai pot, renunț. Ajung în fața căminului, încetinesc, Adevărat se uită spre mine, începe să aplaude “Încă un pic, încă un pic!” … Da de unde, ultimul kilometru părea ca 100 de km. Când a văzut că vreau să mă opresc, s-a ridicat de pe bancă cu sticla de apă de 2 l în brațe și a început să alerge cu mine. Nu îmi venea să cred, nu mai vroiam să mă opresc, vroiam să alerg, era ca și cum am păcălit zidul că mă voi opri și el s-a oprit, dar eu am mers mai departe și am reușit să termin cursa cu Adevărat.

Kilometrul 42.2. 4 ore și 18 minute în loc de 3 ore 50, un pace mediu de 6:07 în loc de 5:28… VICTORIE!

P.S. Undeva după kilometrul 36, am regăsit acea pastilă de dextroză din mijlocul trotuarului. Am înfulecat-o fără să respir.