Motto: ”Perseverance is not a long race; it is many short races one after the other.”

Pregătirea am început-o fix acum 18 săptămâni în cadrul programului IDEAL conceput și implementat de către RunnersClub. Tot RESPECTUL! (La prima întâlnire în care ni s-a prezentat acest program despre care nu aveam aproape nicio informație, nu știam cum să mă sustrag afară din sală. Mi se părea o nebunie efectivă tot numărul de zile de pregătire și avertismente primite de la OMUL care vorbea în fața noastră, încât eram convinsă că voi renunța înainte de a începe).

Antrenamentele și zilele treceau, iar eu devenisem foarte motivată, lucru ce îmi lipsea cu carul până atunci. DORU, cuvintele de mulțumire nu ajung la nivelul trăirii și împlinirii resimțite astăzi. MULȚUMESC! Lucian, MULȚUMESC că ai avut ideea de a ne înscrie în acest program și MULȚUMESC că ai avut nebunia de a ne înscrie încă din toamna lui 2019 la proba de MARATON din 5 aprilie 2020 (a se citi 8 noiembrie 2020).

Să nu bat câmpii (a se citi șoselele) cu descrierea tuturor cel 18 săptămâni de pregătire, mă opresc la ultima perioadă în care întâlnirile cu voi nu au mai avut loc, cel puțin fizic. Am avut momente de blocaje psihice, dezămăgire, lipsă de motivare din cauza situației în care ne aflăm cu toții. Am avut momente în care alergarea de azi a fost scoasă din schema, negăsindu-mi neapărat motivul pentru care aș alerga neoficial cei 42km. Mi-am luat chiar câteva zile libere cu 0 km alergați. În penultima sâmbătă de pregătire am avut o trezire foarte matinală, simțind nevoia urgentă de a alerga. Am sărit din pat, am mușcat de trei ori dintr-un baton și o banană și am iesit din casă (echipată de alergare, pijamalele au rămas acasă). Iar discuția cu DO RUu de acum o săptămână, care nu știu nici până azi cum de mi-a scris exact în momentul în care era nevoia mai mare, mi-a redat aripile cu care am zburdat foarte motivată până atunci pe tot parcursul programului.

Am ținut-o tot așa până ieri, când am ieșit la o alergare scurtă, deși nu aveam emoții (am sărit a puțina oară în programul acesta peste recomandările lui DO RUn). Pentru ziua de ieri mi-am propus să fac ce îmi place și ce mă binedispune (curățenie – în limite normale-, să mă relaxez, să încerc să nu mă gândesc la ziua de azi, la alergare, pentru a nu pune niciun fel de presiune). Am pus așternuturi curate, mi-am îmbrăcat pijamaua preferată, am urmărit un film (mă uit foarte rar), iar la 22.30 am fost în pat, cu mici emoții că nu îmi va fi somn (media de oră la care mă pun la somn e 00.00). Am dooooormit dusă, fără nicio trezire (aș paria că dacă azi era cursa oficială, aș fi avut minim 2 treziri – a se citi 4).

Azi – alarma a sunat la 6AM. Mă ridic destul de greu din pat, îmi spăl fața și îmi pregătesc micul dejun – devorat – finalizat la 6.30AM. Urmează plăcerea maximă de a-mi face o cafea, din care savurez cam 30%. Până la 7.00AM îmi pregătesc tot ce am nevoie, echipament, geluri, băuturi (am avut un blocaj aseară când am vazut cum toți colegii aveau pregătit la perfecție, tot kitul și toate cele necesare pentru astăzi). Urmează un duș scurt, puțin fond de ten pe față; nu folosisem de 3 săptămâni, însă trebuia să îmi iau toate măsurile de precauție să îmi placă de mine.

La 7.40AM sunt în fața blocului și urmează încălzirea, specialele și câteva lansate. E prima mea încălzire în formă acceptabilă făcută în alergările individuale. Știam de câteva zile locul desfășurării 42-ului, Baza Sportivă – la 2 minute de casă. Aici am alergat și în ultimele 2-3 săptămâni, aici avea loc și antrenamentul din zilele de marți și miercuri. Puține zile de miercuri au fost, în restul am optat pentru o clasa cardio la sală. Îmi era foarte greu să renunț în a nu mai merge deloc ,deși, de când au început long run-urile mai consistente, am cam lasat-o în așteptare.

Am un plan încă de acum 4 luni, un timp cu care aș fi foarte mulțumită de 3h35min, adică un pace de 5.07min/km.

Să revenim la km noștri. Am făcut poza de la start și am pornit ceasul la 8.00AM, chiar din fața scării – VIA Baza Sportivă. Am avut o tură de aprox 1.5km (mă simt norocoasă) – compusă din: 80% asfalt (pista de biciclete) + 29.8% pământ + 0.2 pietriș. Primii km vin foarte ușor, încerc maxim să îmi stăpânesc viteza – de aici și faptul că i-am alergat destul de inconstant (nu știu despre ce vorbea Raul ieri în legătură cu constanța Ralucăi).

Trec rapid 10km și încep să cred că e momentul să mă gândesc doar la lucruri frumoase, analizând că următorii km nu vor curge atât de lejer, la faptul că sunt sănătoasă, că am familia sănătoasă, că prietenii mei sunt sănătoși, că sunt un om foarte normal . Așa îmi place mie să cred, însă nu mulți cunoscuți sunt de aceeași părere. Mă simt norocoasă că pot să ALERG, că am ajuns în acest program MI-NU-NAT și că am întâlnit preafericiți ca voi. Că am reușit să fac aproape toate antrenamentele și cel mai important e că le-am făcut cu plăcere, mare de tot. Sunt cea mai norocoasă că am un punct de hidratare mobil. Soțul meu,  Ionuț, m-a asistat de pe bicicletă între km 10-42.

Am dat jos de pe mine când am vrut și ce am simțit nevoia – mănușa stângă, manușa dreaptă, căciula, flanela, buff-ul și tot ce începea să mă enerveze. Cam de fapt, acestea au fost toate. Am cerut apă, supliment de geluri când mi se termina stocul. Erau la discreție lângă mine, păstrând, bineînțeles, distanța regulamentară de 2metri.

Am reajuns din nou în toate locurile frumoase în care am fost în vacanțe, am mers la plajă, am mâncat tot ce am vrut și mi-am reamintit muuulte momente din viața mea care mi-au dat încredere, stare de bine și fericire.

Am ajuns la km 19, constat faptul că alergam de mulți km la un pace foarte bun cu o constanță pe care nu am întâlnit-o în primii 10km. Ajunsă la km21, gândul îmi zboară la calcule – încă atât mai am și nu pot să ascund faptul că mi se părea enorm de mult să mai alerg încă atât. În concursurile la care am participat până acum (excepție fac vreo 3 cred – 23.5,27, 27), după această distanță urma medalia, iar acum mai trebuie să alerg încă atât… pfuu… continui cu același pace bun încă vreo 10km – nu îmi aduc aminte ceva specific pentru ei, însă i-am contabilizat cu plăcere, cam asta îmi spune memoria (vai de ea, furnică).

După această distanță am realizat că timpul meu poate coborî la 3.30h sau cel puțin să se apropie foarte mult, având un  pace mediu în acel moment de 5.00min/km cred. Însă urmează cei 8 monștrii (a se citi km). Ajung la km 33-34, când reapar calculele care nu mai vor să plece de lângă mine și care m-au însoțit până la finish … încă 8 km, încă N ture, încă N treceri pe lângă chestia X, încă N minute. Încerc să înghit al 4 lea gel, însă nu reușesc. Îl arunc în primul tomberon. Se pare că mai pot să înghit doar apă de acum încolo și mă gândesc încă o dată cât de norocoasă sunt cu punctul meu mobil de hidratare. Nu mai pot să mă gândesc la altceva decât la plonjonul pe iarbă pe care îl voi face la finish, dar mi se părea atât de departe acel moment, încât mă gândesc că mai bine aș face un efort să mă reculeg pentru a putea termina cu bine cei 42km. Renunț și la centura cu băutura cu electroliți și cea cu isostar. De ce să o mai țin dacă oricum nu mai pot înghiți din ele? Mulțumesc, Ionuț!

Km-ii 37-38 au fost incredibili de grei și am scăzut la un pace +10-14 secunde față de cum îi alergasem pe cei dinainte. Îmi arunc apă pe față, pe gât, însă picioarele nu se opresc. Sunt grele, al dracului de grele. Le simt ca și cum ar fi 10 la număr. Nu știu ce sunete respiratorii scoteam, dar Ionuț mă privea destul de panicat și mă întreba dacă nu cumva alerg prea tare. Serios? Până acum nu te-ai gândit la asta? Nu ți se părea că alerg prea tare și prea bine? Ultimii 3 km sunt problema? Mai trece și km 40 cumva, habar nu am cum, iar ultimii 2 am reușit să îi parcurg la un pace, cel mai bun din alergarea de azi. Gândul că termin în câteva minute m-a împins înainte maxim. Îmi dau seama brusc că nu am apreciat faptul că până la km 40 nu am avut nici cel mai mic deranjament fizic. De necrezut și experiență rar întâlnită până acum. Mă mir, sunt șocată și încerc să mă gândesc dacă într-adevăr nu m-a durut nimic? Nu, nimic. Nici cea mai mică jenă. Cineva mă iubește nespus.

Între timp mă gândeam din nou că sunt norocoasă că am reușit și la această primă lungă alergare să grăbesc ritmul spre sfârșit, lucru ce îl ador și bineînțeles meritul îl primește programul cu cele 18 săptămâni by Runners Club. Îmi place enorm să sprintez spre linia de finish ( nu a fost întotdeauna așa). Mă arunc cu fața în iarbă și sunt fericită, sunt foarte fericită și mândră de mine (acest lucru din urmă nu mi se întâmpla prea rar). Mă felicită Ionuț și îmi pune la gât medalia bine meritată (reconfigurată de el pe ascuns).

Deși mi-au lipsit câteva zeci de secunde pentru un timp la care nu îndrăzneam să mă gândesc – cel puțin pentru primul maraton, în același timp mă gândeam că l-am depășit maxim pe cel propus și pe cel cu care m-am antrenat în tot acest timp. Sunt fericită. Mă ridic, picioarele sunt acceptabile, pornesc în plimbare lejeră spre casă.

Urmează streching, un duș fierbinte și recuperarea care începe cu un fresh de portocale și gref , o băutură proteică. Scuze, DO Run, însă nu prea sunt cu laptele, deși și cea consumată de mine avea tot 89% lapte, a fost ceva mai înghițibilă decât recomandarea de la Zuzu. Urmează pregătirea binemeritatului și nelipsitului burger, prezent după aproape orice cursă oficială de alergare și o leneveală în hamac, de unde  v-am scris aceasta ,,scurtă poveste”.

Ar mai fi atât de mult… le lăsam pentru alte ocazii, fizice. BRAVO tuturor, o zi hidratantă în continuare. DORU, cuvintele sunt deprisos și repetabile… MULȚUMESC!

Alergare Primul Maraton -Raluca – ritm, timp

”Alături de voi și eu! Bravo tuturor!”