Motto: “Don’t let anything stop you from achieving your goals!”

Primul meu maraton pe asfalt…

Povestea mea începe in 2018. În 1 februarie 2018 am alergat primii mei 2km la sfatul celui mai bun prieten “ești un gras libidinos…fă ceva” (aveam peste 100kg). Au fost 2km pe zăpadă cu pace de peste 8min/km. De la bun început, dragul meu prieten m-a obligat să instalez Strava, ca să pot monitoriza “ce legumă ești”.

După 2-3 alergări m-am simțit sportiv. Așa de sportiv, încât m-am înscris la proba de 4km la Wizz Air Marathon. Am reușit să termin cei aproape 4km cu pace de aproximativ 6:10min/km și m-am simțit Speedy Gonzales. Eram epuizat fizic și psihic, dar medalia de la final a fost un cadou neașteptat. Chiar am simțit că o merit. Chiar am tras să scot timpul ăla. Așa de mult mi-a plăcut atmosfera, încât la scurt timp am participat la Crosul de Noapte, unde am reușit un pace sub 6min/km la proba de 4km. În tot acest timp și kilogramele începeau să dispară. Din iarnă până în vară, de la 100+ am ajuns la 80-… interval unde mă mențin și acum, în proporție covârșitoare datorită alergării.

La final de mai 2018 am descoperit alergarea montană, mai exact crosul de 7km de la Maraton Apuseni. A fost așa grea cursa aia pentru mine, încât o zi după abia am reușit să urc și să cobor scările fără să mă țin de balustradă. A urmat Hoia… unde am scos un timp execrabil, dar am fost mândru că am terminat. Apoi m-am dus la Rodnei Sky Race proba de 7km cu 600m diferență de nivel. Cursa asta mi-a pus capac. Îi vedeam pe cei ce merg la cursele de 16km și 25km și îi priveam ca pe SuperMani. Mai ales după cursă, când abia mă puteam mișca. Cam 2-3 zile aveam nevoie să mă țin cu două mâini de balustradă când urc și cobor scările. A fost dureros… dar dureros de bine, pentru că la cursa aceea am cunoscut niște oameni care m-au motivat foarte mult (participanți la cursa de 16km). Când am văzut că ei nu au nimic în zilele următoare, iar eu sunt o legumă, am început antrenamentele. Am comandat echipament, am păstrat legătura cu ei, am cerut sfaturi și la câteva zile după, ca să fiu motivat să nu mă dau bătut (deși era vara lui 2018), m-am înscris la semimaraton WizzAir Cluj pentru 2019. La momentul respectiv mi se parea imposibil.

A fost anul în care am făcut 30 de ani. Mi-am făcut cadou o excursie în SUA, dar excursia a inclus un semimaraton în San Francisco în 28 octombrie 2018. Așa de mult mi-am dorit semimaratonul ăla, încât am uitat de Wizz-ul din 2019. Mi-am făcut plan de antrenament cu aplicația de la Asics. La o lună după ce am început antrenamentele, m-am panicat în așa hal că mă fac de rușine în SUA, încât seara la 22;00 am sărit gardul stadionului din Turda, l-am prostit pe prietenul cu care am alergat cei 4km la prima cursa Wizz să vină cu mine, și așa am alergat primul semimaraton. (cu Mihai am alergat doar primii 10km și când i-am zis ce nebunie am de gând să fac, m-a încurajat până la final, deși soția îl certa că nu e acasă la ora aia). A fost un semi făcut în 2h:20min, în15 septembrie. Așa SuperMan m-am simțit, încat la final de septembrie am fost la semimaratonul de la Zalău, unde am reușit un pace de 5:28min/km. Momentan e cel mai bun timp la proba de semimaraton.

A urmat după 2 săptămâni alt semimaraton, la București. Tot sub 2 ore. Apoi, după două alte săptămâni, alergam prima mea cursa internatională, în SUA. Zombrie Runners Marathon… unde am reușit locul 5 la categoria de vârstă și un onorabil loc 20 din 120 de participanți la open. Am fost singurul participant din afara SUA. Am prins perioada cu incendiile de vegetație și din cauza căldurii, am terminat cursa cu hemoragie la nas din cauza aerului uscat. Dar a meritat fiecare km. La final am fost aplaudat la fel de tare ca și câștigătorii.

Au urmat multe curse… am fost finisher la două skyrace-uri. Am reușit să fiu unul dintre supermanii de la proba de 25km de la Rodnei (așa îi vedeam cu un an înainte) și unul dintre cei care au trecut prin grindina de la Retezat SkyRace. Am terminat după multe peripeții triatlonul de la Tarnița și proba de maraton montan de la VMT…

Până la Făget Tour, când l-am cunoscut pe Doru. Până atunci am auzit de el doar din poveștile prietenilor mei ce erau în programul Primul Maraton. Nu o să uit niciodată ce mi-a zis Doru atunci: “Niciun maraton montan nu se compară cu unul pe asfalt. La cel montan te oprești, faci poze, la cel pe asfalt alergi tot timpul… tragi… simți că trăiești.” Astea au fost cuvintele ce m-au motivat să aplic la programul PRIMUL MARATON.

După ce a început programul, abia așteptam să mă trezesc duminica. A fost pentru prima dată când alarma în weekend  îmi suna mai devreme decât cea din timpul săptămânii… și abia așteptam să sune! Mi-a fost drag să văd că alerg cu oameni așa de diferiți, dar cu aceleași pasiuni. M-am simțit awesome când am văzut că proful meu de desen tehnic din facultate aleargă mai bine decât mine! Pe măsura ce maratonul se apropia, au apărut și problemele tehnice. De la începutul lui februarie au apărut primele dureri. Dureri de care am mai avut parte, dar niciodată la așa intensitate. Cel mai fain lucru a fost că una din colegele cu care alergam, fix cu asta se ocupa! ”Repara ” sportivi. Era tot ce iți puteai dori. Alergi cu oameni faini, iar dacă te accidentezi, ai la cine apela. Dai nas în nas și cu profii din facultate, cunoști oameni din așa de multe domenii și la final vezi că ai cu ei mulți prieteni comuni… ce vrei mai mult de atât? Din păcate, ziua maratonului se apropia și accidentarile erau tot mai dureroase. Am avut parte și de primul abandon la testul de 25km. A fost foarte greu să renunț, dar am învățat că e mai bine să te oprești mai devreme, decât să regreți mai târziu. Au urmat două-trei săptămâni dureroase. Nu mai puteam să urc și să cobor scările fără să mă țin de balustradă. Am renunțat, fiind forțat de împrejurări, la concursurile ce îmi țineau motivația la cote ridicate…După două ședințe de masaj, am început easy run-urile datorită super colegei noastre care a avut grijă de mine și primul maraton începea să fie din nou un target pentru mine. Dar fiecare antrenament era dureros. Înainte cu 2 săptămâni de Marea Zi deja eram pregătit să stau acasă…

Ziua Cea Mare…

Nici acum nu îmi vine să cred că am reușit.

În ziua maratonului, după 2-3 săptămâni aproape nule, mă gândeam să alerg un 10km de dragul colegilor mei. Nici măcar nu mi-am pus alarma în ziua respectivă, deși totul era pregătit de seara pentru maraton. După atâtea accidentări, eram fericit că pot coborî scările fără lift. Aveam în minte un traseu prin cartier. Mă gândeam că dacă reușesc să alerg 10km începuți la ora 10-11, termin deodată cu colegii ce fac maratonul. Am pus în rucsacul de alergare montană declarația pe propria răspundere cu traseul, 6 geluri, 2 litri de apă, powerbank,… ca pentru maraton.

După primul km, ceasul mi-a dat o notificare… tot timpul primeam notificarea de la Garmin cu conditia fizica + 5, dar în 5 aprilie mi-a dat +14! Niciodată nu am mai văzut așa valoare mare! Acesta a fost primul lucru care m-a motivat. Cum stau într-o zonă în care nu găsești 100 de metri fără diferență de nivel, după primul kilometru am încercat să identific un traseu unde pot alerga maratonul, deși la momentul respectiv mi se parea imposibil. După ce am “bobinat” câteva străzi, am descoperit o stradă de fix 1km pe direcție. M-am trezit la km 12. Atunci a început să îmi vibreze ceasul și am văzut mesajele primilor colegi care terminau maratonul, pentru că au început devreme.

Atunci a început și maratonul meu! Pe măsura ce vedeam mesajele pe ceas, am uitat de accidentare, nu mai simțeam nicio durere. La kilometrul 16 deja calculam cum alerg ultramaraton de 50km .

Am alergat de 36 de ori pe aceași stradă. Paznicii de la Audi mi-au fost galerie. Vorbeam cu ei în mers când ajugeam în zonă. Mă întrebau cât am alergat, apoi cât mai alerg, apoi mă întrebau de ce!!! Și la km 36, când am rămas fără apă și speram că ajung la ei și mă ajută, fix atunci s-au dat bătuți și au plecat. Cum traseul meu a constat în 6km prin carier și 36 de ture de 1km pe aceeași stradă, iar strada aceea era cu diferență de nivel, am avut parte de ZID la fiecare kilometru. Tot ce coboram în 4-500m, trebuia să îi urc după. Au fost cele mai intense 5 ore de matematică. Nici în sesiune la Politehnică nu am făcut atâtea calcule. De la km 7 știam că dacă mai fac “n” ture pe strada aia la final, dacă de acolo merg roata, când intru la mine pe stradă fix 42,2km fac! De fiecare dată când eram pregătit să renunț, câte unul din dragii mei colegi posta mesaj pe grup că a terminat! Am reușit să îmi găsesc un ritm mai lent, în care să nu mă deranjeze accidentarea de la picior și așa am mers până la final.  A trecut poliția de patru ori pe lângă mine, vecinii de pe stradă începeau să se uite urât, dar mesajele colegilor m-au făcut să uit de tot și să continui. De la km 22 până la 36 am fost în transă. M-am trezit la km36, pentru că am rămas fără apă. Nu mă mai interesa timpul… voiam doar să fie 42km, așa să am fugit până la OMV să mă hidratez și am continuat cursa. Eram ca o legumă ce se rostogolește, piciorul care mi-a creat probleme îmi era amorțit de mult și singurul lucru la care mă gândeam era revanșa din toamnă! Am păstrat pentru ultimul km o coborâre… vorba aia… dacă e ceva mă rostogolesc până acasă!

Alergare Primul Maraton -Rareş – ritm, timp

”Nici acum nu îmi vine să cred că am reușit.”

 

Sentimentul trăit la finish a fost greu de descris în cuvinte și nici acum nu îmi vine să cred că am reușit! Dar până atunci, nu pot decât să le mulțumesc dragilor mei colegi și iubitului nostru antrenor pentru toate momentele faine de până acum!

Abia aștept ca în toamnă să îmi dobor “recordul” la Cluj-Napoca Wizz Marathon!