Motto: “Excellence is never an accident; It is the result of high intention, sincere effort, intelligent direction, skillful execution and the vision to see obstacles as opportunities.

Călătoria mea spre Primul Maraton – 12 Aprilie 2020

Dragi toți,

Un vis devenit realitate. Un lanț de emoții, disciplină și trăiri interioare care au dus în final la succes, mai exact la îndeplinirea obiectivului.

De unde până unde Maraton? De unde până unde alergare?

De mic copil mi s-a aprins o scânteie pentru sporturile în natură, pentru agitația din fața blocului urmând cu celebrele jocuri care implică alergare: mâță, nu mă prinde … , de-a v-ați ascunselea etc. Prima dată am pășit într-o sală de sport la 7 ani, începând cu karate, de tip kata – mișcări demonstrative. O disciplină nemaipomenită și urlete peste tot, cum bine știți. Ceva nou. Merge cât merge, până îmi dau seama că mie îmi place de fapt sportul mai activ, afară, aveam chef să mă fugărească cineva care nu mai apărea. Prima demisie.

Un an mai târziu, încep fotbalul. Mișcare! Alergare! Ma regăsesc și mă motivează. Eram promițător. Echipa micuță, dar chimia bună. A urmat un gol de la mijlocul terenului într-un meci cu o echipă mult mai bine cotată, în fața colegilor de clasă si a doamnei învățătoare care au venit cu ciocolată. Am ramas mască. Ego-ul până la cer. M-a și remarcat antrenorul advers și mi-a propus să trec la ei. Zis și făcut. Au urmat alți ani frumoși și alte două echipe bune la care am mai jucat. Mediul și rutina îmi plăceau tare. A apărut pregătirea fizică – parte de bază a antrenamentelor – și eram acolo, chiar dacă scoteam limba de-un cot. Dacă pe parte fotbalistică eram sub mulți colegi, când venea vorba de contacte fizice și dueluri 1 la 1 nu mă dădeam deloc ușor la o parte. Îmi plăcea sa mă ‘bat’ în alergare cu toți. Am ținut-o așa 4 ani. Fotbalul în curtea școlii era și el primordial, pauză de pauză, fără excepții. De cel de pe plajă, ce să mai vorbesc. Eram cât un băț și îi întrebam pe cei cu N ani mai mari ca mine timid “pot să joc și eu?”. Răspuns : “Nu”. “Ok, eu stau tot aici, dacă aveți nevoie de schimbare”. Asta până mi-am luat eu minge si făceam eu echipele. Jocul acum se termina când plecam eu, cu minge cu tot.

A urmat un capitol dedicat baschetului, mai exact vreo 5 ani. A trebuit să mă adaptez la ceva nou, renunțând la fotbal. Aceeași bucurie de a alerga cot la cot, acum în alt context. De mic aveam în cap o carieră sportivă, până când filozoful din mine îndrumat de cei din jur și-a spus că “școala e mai importantă”. Nu știam ce se va alege cu pasiunea mea pentru sport și alergarea după ceva, orice ar fi acel ceva. Am ajuns să fac sport tot mai rar, salvarea erau trupele cu care încă jucam fotbal sau baschet, eventual niște exerciții pentru musculatură în casă. Alergarea clasică îmi părea ceva tare ciudat. Dupa ce să alerg? Nu alerg ‘în gol’? Nu e plictisitor? Mă ajută oare? Până să îmi vină mintea la cap (octombrie 2018) făcusem 4-5 alergări ‘în gol’ ever, singur singurel, în afara celor organizate în grup cu echipele. Eram încântat la final, dar la fel de ușor îmi trecea după.

Scânteia s-a produs în toamna lui 2018, la scurt timp după o vară in State, după care venisem cu multe energii si dornic să experimentez chestii. Primul pas. Crosul Arobs de 10 km. Cum ar fi să merg? Eram total nepregătit, habar nu aveam ce înseamnă alergarea asta. Aveam abonament la sală, așa că am zis să fac 2-3 alergări pe bandă de 10km în săptămâna de dinainte și o scot cumva la capăt. Prima cursă ever, adrenalină la start etc. Nu știam cum funcționează cursele astea și timpii, așa că împreună cu un prieten am zis așa: așteptăm să treacă tot puhoiul, pornim ultimii și îi facem după. Oare am gândit? Nu prea mult. Cip-ul a înregistrat de la primul fluier și deci stăteam pe loc. Nemaivorbind că după, a trebuit să fac slalom printre toți ca să pot înainta. Aveam rucsac cu tub, așa, ca să par tare din prima. Dupa câțiva km, de abia respiram și credeam că o să îmi dau duhul. Am ajuns la finish chiar decent (~50:55), dar scurs de puteri. Am zis ahaa, e de îmbunătățit aici! Am început să mă înscriu la orice cros vedeam că urmează.

A urmat apoi programul Primul Semimaraton. A se reține, văzusem anunțul încă de anul precedent, dar trecuse perioada de înscrieri și uite așa am pierdut lozul, nemaiîncercând să intru în formație. Dar acum era chiar la fix. Nu putea să-mi scape printre degete iar. A venit ca o transformare totală în tot ce privește alergarea, strategii, trezit dimineața, un nou grup, setarea unui obiectiv, disciplină, consistență. Sunt profund recunoscător pentru a fi luat parte la prima provocare adevărată alături de îndrumarea campionului Horațiu Morar, schimbând atâtea impresii și dezvoltându-mă personal, punând primii pași in lumea adevărată a alergării. Rezultatul a fost unul pe măsura valorii experienței din program (1h:40min) și o bucurie interioară care dădea să erupă din tot corpul. Am fost demolat la final, culmea chiar mai demolat decât azi, dar ce mai conta. Aveam zile să îmi revin.

Bun Bun, dar de unde Maraton? Poate de la faptul că la semimaratonul Wizz mi-au strigat doi alergători pe care îi depășisem, văzând cum alerg, “tinere, la anul la maraton cu tine”. Poate pentru că în minte îmi setasem deja că vreau mai sus. Poate pentru că am fost încăpățânat să nu ascult calmul sugerat de același Horațiu și să lupt pentru visul meu. Poate pentru că știam de programul fantastic al lui Doru, uitându-mă cu respect mare la toată trupa lui de fiecare dată, cu un an înainte. Poate pentru că începeam să urmăresc oameni duri de tot, care croșetau maratoanele și voiam să văd cum e. Poate pentru că mergând iar in State, am întâlnit o doamnă care nu arăta absolut nimic, dar avea Hoka în picioare. Ce-a fi cu ea? Până să aflu că avea în palmares peste 40 de maratoane și zeci de semi-uri, alte N triatloane. Poate pentru că probabil am fost printre primii care au văzut anunțul de start la înscrieri pentru ediția aniversară de 10 ani a Maratonului Cluj, încă din august, vibrând de pe plajă din State la aflarea veștii. Poate pentru că știam că in Cluj mă intorc la o comunitate fantastică de sportivi. Poate pentru că Silvia și Horațiu mi-au spus de cum i-am văzut la întrunirea Primului Semimaraton cu drag că e timp pentru toate și să le iau pas cu pas(simțeam acum acel pas). Poate toate la un loc!!!!!

Începe Programul, umorul inegalabilului Doru mă face să iubesc decizia de a intra în așa ceva. Multă lume nouă, vă scanam pe toți din priviri, ca un june. Eram conștient că urmau luni grele, seriozitate, învațare, depășirea propriilor limite și multe altele. Schimbasem dieta într-una vegană și eram curios cum se vor lega toate. Încep mail-urile (au tot continuat din fericire). Mă simțeam norocos până la oase. Trebuia doar să fac ce ține de mine și să îmi aduc aportul, dând semne că îmi pasă! Au urmat niște luni fantastice, râsete din plin la long run-uri, trupa s-a tot unit și antrenamentele curgeau parcă de la sine. Spre deosebire de Primul Semi, unde am fost întreg fizic pe tot parcursul lui(nu am avut niciodată vreo accidentare, la niciun sport) acum au apărut neplăceri. Ba tendonul IT band, ba tibii, ba gambe. Noroc cu masajele periodice și descoperirea foam roller-ului. Au trecut cumva și totul a fost ok, nu am pierdut mult. Eram foarte preocupat să pierd cât mai puține antrenamente, să fiu mândru la final de toată pregătirea, nu de fenomene întâmplătoare.

Cireașa de pe tort a fost tendonul lui Ahile. Piciorul drept. Vizită la ortopedie, automat o săptămână zero alergari. Am încercat să compensez cu cycling indoor și exerciții pentru musculatură. Mă considerau nebun cei din sală, să pedalez câte 2 ore fără pauză. Au prins grozav de bine. Am avut parcă altă formă în alergare după, mai articulată. Reluăm pregătirea, tempo-urile mergeau ok, semn că sunt în grafic. Urmează 32k, 36k si totul e nemapomenit. Satisfacții cum rar am trăit. Vine pandemia, so be it. Eram super determinat să alerg oriunde posibil, și în cartier. Dar, ce să vezi, cum făceam eu planuri, de nicăieri mă trăsnește tendonul ahilean de la stângul. Minunat. Dar vorba lui David Goggins, ”Merry fucking Christmas”. Trebuia să fac cumva să ies din asta. Fac o săptămână pauză dupa rețeta anterioară, dar durerile sunt la fel, cu o săptămână înainte de 5 Aprilie. So be it. Știam că trebuie să amân, no big shit. Cât? Cât mă va ține durerea. Am început să fiu foarte atent cu tendoanele si gambele, câte 180 de ridicări pe zi, indiferent. Miraculos, în joia următoare am ieșit la un easy run și nicio durere. Menționez că făcusem multe alte programe prin casă care m-au mai întărit. Am simțit ca e un semn bun, ceva era acolo. Tot așa cu următoarele 2 alergări, nimic ce să scârțâie. Mi-am luat inima în dinți și am zis că săptămâna următoare (azi) voi încerca nebunia. Zis și făcut. O săptămână pre-maraton ca la carte, nicio durere. Let’s go!!! Am ales să alerg maratonul pe malul Someșului, traseu rapid si aproape de casă. Carboloading și dă-i să sune.

 

Ziua cursei

Mă pusesem în pat la 9 și ceva în seara de dinainte, istorie pentru mine. Pastele de la cină la 6:30, iar neobișnuit pentru mine. Dar imi plăcea, voiam să fac ceva nou cu maratonul ăsta. De aici și trezitul devreme de tot, 4:30AM. Nu am dormit enorm, dar m-am trezit chiar odihnit. Senzație faină de tot să începi ziua când toți dorm. Am făcut ochii mari, am zburdat la bucătărie, paharele de apă și bananele erau obligatorii. Apoi, meniul clasic: humus, cremă tartinabilă cu curry si ananas, tofu, unt de arahide(am o adicție masivă), gem, biscuiți din ovăz. Simțeam că sunt plin, pastele erau și ele încă acolo. Era timp să se facă siesta. Am plănuit să încep la 7AM. Nici mai devreme nici mai târziu. Voiam disciplină. Bine, a fost 7:01, erau emoții la start..

Luăm hainele de duminică(știu Happy Runners prea bine care sunt alea) și ieșim pe ușă.

Am făcut o încălzire bună, încheiată cu destul timp înainte de start. Vroiam să simulez o cursă vero.

Începem! Știam că vor urma ore bune în picioare, doream doar să mă acomodez cu alergarea, să îmi intru in ritm și să rămân acolo. Scopul fusese clar, îmi doream tare de tot să scot 3h:30min (în sinea mea vroiam puțin sub, acolo câteva secunde). Nu prea îmi stătea capul la un plan B, C, D, etc. Totuși, adăugam pentru fiecare câte 5 minute, de urgență. Un alt obiectiv a fost că îmi doream ca a doua jumătate, al doilea semi, să îl fac mai rapid decat primul. Era o ambiție de-a mea. Nu mă pot lăuda cu multe curse în care să fii abordat așa planul, dar vroiam să încerc, apropo de ideea lui Doru cu frâna de mână trasă’. Am fost domolit. Mai apăreau inevitabil momente în care țâșneam poate puțin, dar îmi tot ziceam: “Dacă ești chiar tare, fugi așa după km 28-30 încolo, nu acum!” Asta m-a ajutat mult de tot. Era o răcoare senzațională pe malul Someșului. Nimeni în drum, doar un nebun cu pantaloni scurți, șapcă, ochelari de soare și centură cu bidon, doar ce are un alergător în oraș?! Mici probleme în primii 5 km cu lichidele, mă tot presau. Emoții? Altceva? Băusem două căni și puțin toată dimineața..

Un alt obiectiv era să tratez nutriția cât de bine posibil pentru mine. Am fost pregătit cu 4 geluri, apă, banană si izotonic. Planul era clar: 0:45 – gel imuno; 1:30 – gel caramel; 1:45 – preluat banană, luat 1/2 banană; 2:05 – gel coacaze; 2:15 – 1/2 banană + preluat izotonic; 2:40 – gel double espresso + la fiecare 30 minute sau la nevoie, apă/izotonic

De banană și izotonic s-a ocupat mama, pe care am rugat-o să le aducă exact la momentele de mai sus, lângă Babeș. A fost acolo la fix, dar a gonit-o Poliția și speriată puțin s-a întors acasă. No big deal, mi-a lăsat izo-ul pe suportul de lemn pe care s-a tolănit Raul la final, trebuia doar să mă opresc.

Mă uit prima dată la ceas, km 1,79. “Mama mea cât mai e…” Au curs bine km după, liniștit și relaxat fiind, prinzând puțin ritmul. A început să îmi zboare gândul la călătoria de până acum și la cât de recunoscător sunt că pot să alerg fără dureri, la ritmul propus. Îmi era ciudă că sunt singur, compania voastră a fost extraordinară pe tot parcursul pregătirii, fiecare cu propriul exemplu de bunătate și forță! Forța fie cu noi!! Știam că indiferent de alți factori externi, trebuia să duc la bun sfârșit ce am început. Devenise personal. Am vrut din start să alerg fără căștti sau alte surse, ci doar cu gândurile mele. Aveam nevoie de asta.

Totul mergea ok, timpul de primul semi era in grafic. Km 14, simt ușor de tot tendonul ahilean drept. I-am spus clar ca ne vedem la finish, să mă aștepte acolo că povestim noi. A prins la fix mesajul, nu l-am mai simțit deloc după. Mintea asta chiar face minuni! Mă tot gândeam la oameni duri de tot care trec peste situații dificile datorită ei, doar corpul te-ar fi lăsat altfel. Ajung la Tibi Ușeriu, David Goggins, Dean Karnazes, Kobe Bryant, MJ, Eliud Kipchoge, Horațiu Morar, Doru Crișan și alții. Eram focusat și determinat. Nutriția, exact conform planului. Fiecare gel își făcea treaba bine, apa și ea. Intru în al doilea semi, decis să scot mai bine. Până la km 25-27 nicio senzație evidentă de discomfort. Atunci am apreciat cu adevărat modul de organizare al programului, ce importante au fost testele, tocmai că în cursă să ne simțim bine, când altă dată eram praf. M-a ajutat iar să îmi împart cursa în bucăți. Dacă prima dată, la km 6 am zis, ce tare, 1/7 din cursă s-au dus, la km 30 era deja aproape de 3/4, fantastic adică. De aici și motivația ce a urmat. Mă uitam tot mai des la ceas, vroiam să văd dacă sunt in parametri. Eram. Între timp a venit și sora mea la alergare, tocmai ca să mă prindă la final. Mare bucurie să o vad și pe ea in zonă, era toată un zâmbet să mă vadă în acțiune. A fost greu tare să mă opresc după km 32 pentru izo-ul lăsat pe jos. Simțeam că rămân blocat.

De pe la km 36, am intrat în ‘Dark side-ul’ meu. Pe scurt, mă uitam doar în față și atât, unde am de pus piciorul. Nu mă mai interesa nimic, nu voiam să mă ‘atingă’ nimeni cu nimic. Mai aveam puțin. Km 39-42 au fost cu adevărat provocatori. Simțeam gambele încordate și mă temeam puțin să nu apară crampe și să trebuiască să mă opresc. Era tot mai greu să mă coordonez și să fiu calm. Dar am strâns din dinți și am ținut cât am putut de ritm. Am început să mă uit la ceas la fiecare 20-30m, eram nebun. Dar greul avea să se termine. Am sprintat pe ultimii 30-50m, chiar dacă depășisem distanța oficială. Doream să termin în forță.

P.S : pe Garmin mi-am setat auto-lap ul off, și nu atomat la fiecare km. Manual setam tot. După planul cu cele două semi-uri, reiese că am avut 2 lap-uri, click după primul semi și stop la final. Nu aveam niciun chef să îmi tot bipăie cu timpul/km. Cât timp eram in medie ok însemna că se învârt bine roțile. M-a ajutat si asta enorm!

DONE! Mă uit la ceas, nu îmi vine să cred… Îmi dau lacrimile.. Am crezut în mine… Se adeverește că urmarea pasiunilor și a viselor te aduce în astfel de stări mai devreme sau mai târziu. Maratonul ăsta mi-a arătat și cum să fiu mai umil, cum să apreciez mai mult tot din jur.. printre altele..

Urmează îmbrățișări și descărcări. O plimbare lungă și un stretching bun mă pun din nou pe picioare. O luam încet spre casă, bucuroși la maximum. Mă simțeam chiar ok, valid și cu puține dureri pe langă cele pur musculare.

A urmat un duș pe cinste și o masă de la Samsara de 2300 kcal… : salată de vinete, supă acră de ciuperci, burger si brownies. Raiul pe pămînt, renășteam!

La final de drum, vreau să mulțumesc de alte N ori celor care au mijlocit toate experiențele noastre, fantasticilor din Runners Club, antrenorului principal Doru Crisan prin tot suportul permanent, în orice oră din zi și cu niște cuvinte și metode cum rar ți-e dat să vezi, advisor-ului Horațiu și energicei Silvia, fără de care cel mai probabil eram același băiat cu potențial lipsit de motivație și activități.

DAR, mulțumesc muuult de tot tuturor Happy Runners-ilor pentru așa o trupă faină pe care am făcut-o, pentru voie bună și pentru așa încurajări frenetice și din toată inima pe care le-am simțit din plin. Love ya!!

Alergare Primul Maraton -Vlad – ritm, timp

”Totul a început cu un vis măreț ”

Abia aștept să revină lucrurile la normal și să reîncepem pregătirea pentru oportunitatea din Noiembrie și să ne vedem și sub orice altă formă.

Mulțumesc că ați ajuns cu lectura până aici, sper că nu v-am plictisit tare, dar am simțit să vă spun toate astea, cât de pe larg și clar să vedeți poate un context. Am vrut să fiu cât de lucid, chiar dacă v-aș fi scris imediat ce am terminat, dar fiind demolat și incoerent, am amânat puțin.